ZIARE | STIRI | TV 20 ianuarie 2025

Deși nu pare, identitatea națională este fluidă. Ea se construiește, se schimbă, sau este distrusă și poate dispărea. Conceptul de identitate națională trăiește și respiră împreună cu oamenii care îi dau formă. Un moment cheie pentru cum înțelegem România astăzi a fost Memorandum-ul transilvănean din 1892. În ciuda eșecului, Memorandumul trimis către împăratul Franz Iosif de la Viena s-a dovedit o sinteză din care au făcut parte toate ingredientele viitoarei Uniri: argumentele de tip național, politicieni români ardeleni dispuși să riște, un lider român puternic la București capabil să intervină, Regele Carol I. Există însă și reversul medaliei. Mișcarea Memorandistă a obținut pe termen lung o incontestabilă victorie - Unirea din 1918. Dar lipsa ingredientelor de la 1892 sau măcar a unora dintre ele în prezent - cum ar fi magnetismul Bucureștiului în ascensiune atunci și atractivitatea în scădere a capitalei acum în cercurile ardelene - este de natură a influența maniera în care va fi aplicată descentralizarea administrativă atât de mult amânată și/sau dacă ea s-ar putea transforma într-o formă de federalizare. Identitatea națională nu e teorema lui Pitagora Ideea românilor despre România nu este ceva care să fi existat dintotdeauna în forma pe care o cunoaștem acum: ideea noastră despre România a fost construită de-a lungul generațiilor prin munca multor oameni, prin impactul elementelor externe, prin modul în care oamenii au reacționat la întâmplări neașteptate. Viziunea României nu a fost mereu aceea a României Mari. Profesorul Lucian Boia nu încetează să atragă atenția că Unirea de la 1600 făcută sub sceptrul lui Mihai Viteazul era una de tip medieval, care presupunea relații de suzeranitate și subordonare, aspectul etnic era neglijabil din perspectiva (…)