ZIARE | STIRI | TV 7 septembrie 2024

În anii în care Roland Barthes, pe atunci lider incontestabil al criticii literare măcar franceze și important, mitologizat profesor la Ecole des Hautes Etudes și la Collège de France, susținea cursul din care se va zămisli în 1977 volumul Fragments d’un discours amoreux ce avea să devină cel mai mare best-seller al său, romancierul Mario Vargas Llosa definitiva manuscrisul unui alt discurs de îndrăgostit în lege. Cel dedicat lui Gustave Flaubert și celui mai cunoscut și citit roman al acestuia. Roman despre care încă din primele rânduri ale Prologului cărții Orgia perpetuă avea să spună că i-a schimbat viața. Flaubert nu era primul romancier care se apleca asupra scrierilor marelui autor realist francez. O făcuse înaintea lui Jean-Paul Sartre în interminabila și neterminata lui carte în trei volume L’idiot de la famille. Însă dacă Sartre, ca mai peste tot în operele sale, a scris despre Flaubert preponderent din dorința de a demonstra ceea ce enunțase mai înainte, la modul teoretic (Llosa notează că volumul e de natură să îl intereseze mai mult pe un sartrian decât pe un flaubertian), în Questions de méthode, Vargas Llosa a intenționat mai întâi să își exprime adorația pentru ceea socotește a fi primul roman modern, pentru ca mai apoi să demonstreze cu instrumentele unui critic literar în lege în ce constă modernitatea respectivă și cât și cum a influențat ea ceea ce urma să vină. În principal, scrierile lui Henry James, Marcel Proust, Dos Passsos, Hemingway precum și acelea din azi uitatul noul roman fancez. Și, surprinzător și într-un mod aparte, Brecht. Mario Vargas Llosa pornește de la premisa că despre Flaubert s-a scris în diferite feluri. Într-un anume chip au făcut-o criticii din școala impresionistă care mizau preponderent pe sensibilitate, recte (...)